Pace!
Mă numesc Găluţi Adrian, sunt din
Localitatea Şintereag, judeţul Bistriţa – Năsăud, am 25 de ani şi doresc să vă
marturisesc cum Dumnezeu a lucrat în viaţa mea.
Oricare
ai fii tu care citeşti această mărturie, ea e scrisă de un tânăr căruia în urmă
cu 8 ani, la vârsta de 16 ani, inima a încetat să-i mai bată pentru câteva
momente…
La finele anului 2003 în prima
seară de Crăciun deplasându-mă cu maşina cu 2 prieteni înspre una din
bisericile din oraş, Sfânta Treime, am suferit un accident de maşină la o
distanţă de doar 10 km de casă.
Datorită
faptului că era noapte şi pentru că am pornit de acasă târziu, ne grăbeam. În
satul vecin, şoferului i s-a părut că vede pe cineva trecând strada şi a frânat
brusc. Eram cu o maşină care avea doar 2 locuri, iar în spate avea ladă; fiind
mai tânăr am ales să stau acolo. În momentul când şoferul a frânat, neavând de
ce să mă ţin, am dat cu capul de uşa din spate a maşinii, pierzându-mi conştienţa.
Pentru că maşina era uşoară de spate şi viteza era cam mare, ne-am rostogolit
de trei ori. În spatele nostru, cu o altă maşină veneau fratele meu cu soţia,
sora mea, şi tatăl meu, ei fiind martori la toată scena. După ce maşina s-a
oprit, fratele şi tatăl meu au pornit să mă caute, să mă strige dar eu nu răspundeam…
Intrasem în comă.
După câteva
momente, fratele meu m-a găsit în spatele maşinii cu capul sângerând. M-a luat
în braţe, m-a pus în maşina lui şi a pornit înspre spital…
La spital,
fiind de gardă un frate de la biserica Sfanta Treime, s-a ocupat de mine, pregătindu-mă
pentru a merge la Cluj pentru operaţie, dat fiind faptul că eram foarte grav.
M-au intubat şi m-au pus pe ambulanţă spre Cluj.
Când am ajuns la Cluj, am intrat direct în
sala de operaţii unde am stat trei ore şi jumătate. Cutia mea craniană fiind
crăpată, medicii mi-au scos oasele care erau împrăştiate prin creier, extirpându-mi
astfel 25 % din creier.
După 16 zile de comă şi o tăietură
la cap de 24 de cm lungime şi 18 cm adâncime, Domnul m-a trezit ca dintr-un
somn dimineaţa…
Toţi din
jurul meu erau speriaţi că mă voi trezi şi nu voi mai recunoaşte pe nimeni, că
nu voi mai şti nimic… Dar nu a fost aşa! Am rămas cu o paralizie pe partea
stângă, ştiam totul până în momentul când am dat cu capul de acea uşă, iar la
spital îi recunoşteam pe toţi cei care veneau să mă viziteze.
După 58 de zile de la accident m-au externat, urmând să fac multă terapie şi masaje acasă
pentru că mi se atrofiaseră muşchii şi pentru a putea merge din nou. Mulţumesc
Domnului că El m-a ajutat şi la doar opt luni de la accident mă plimbam prin
curte, la început cu două cârje, apoi cu una iar mai apoi cu nici una. De asemenea Domnul m-a ajutat să termin şi
liceul.
Poate vi se
pare un basm ceea ce citiţi dar este o experienţă pe care am trăit-o cu
adevărat şi la care sunt martori sute de oameni care mă cunosc şi care m-au
sprijinit în rugăciune în toată această perioadă.
Am scris
această mărturie pentru că vreau să ştie toţi cu ce Dumnezeu mare ne-am făcut
de lucru, ce putere mare are şi să îi trezesc pe toţi cei care cred că se pot
juca cu Dumnezeu...
Ieri am
fost eu, azi poţi fi tu….nu ştim cât ne e dat de sus… eu una ştiu : Vreau să
fiu cu Isus!
Domnul să vă binecuvinteze ! Amin !
